Open up your plans and damn you're free

Motto-ul meu zilele astea, inspirat de Jason Mraz.


I won't hesitate no more, it cannot wait, I'm sure, there is no need to complicate, our time is short, this is our faith, I'm yours.

Thank you, Jason! :)

Despre scris

Am tot sperat de la ultima postare sa gasesc o intamplare, o poveste, un om, un obiect, in fine, un ceva despre care merita sa scriu, care m-a atins intr-un fel sau altul. Au trecut 8 zile si nu am gasit acel ceva, desi nu pot spune ca nu s-au intamplat lucruri intre timp.
Incerc sa imi dau seama daca nu am scris despre acele lucruri pentru ca nu m-au atins sau pentru ca nu le-am lasat sa ma atinga. Cautand posibile explicatii, mi-am dat seama de ce ma simt atat de dependenta de scris, indiferent de forma lui, clasica, pe hartie sau digitala cu ajutorul unei tastaturi, desi, recunosc, ultima varianta ma satisface mai mult...nu stiu de ce...parca da cuvintelor o oarecare putere prin simpla actiune de apasare a tastelor comparativ cu eleganta manuire a unui instrument de scris.
Atunci cand scriu, ma deschid, ma cunosc si recunosc, imi aduc aminte de mine. N-as putea sa scriu despre vietile altora, despre ce se mai intampla in lume sau despre ce locuri misto am vizitat daca nu au trezit ceva in mine, o emotie, nervi, o asemanare. Un prieten mi-a spus ca scriu calm si ordonat, parca as fi tot eu, dar mai profunda si serioasa. M-a pus pe ganduri...iar gandurile vin si pleaca mai repede decat se pot rosti, de obicei. Dar eu gandesc rar, apasat, cu un timbru jos, de parca toata intelepciunea neuronilor afumati de 10 ani de tigari a ajuns la o varsta venerabila. O fi poate asa in cazul ardelenilor...btw, eu sunt din Ardeal... o fi pentru ca redau doar concluziile, nu rationamentul si atunci e normal sa fie asa? o fi sau n-o fi?
Scrisul ma elibereaza, uneori mi se pare ca eu insami descopar lucruri interesante cand citesc ce-am scris, de parca nu le-am scris cu aceiasi ochi cu care le citesc. De parca ar exista o dedublare a eu-lui: Eul care scrie despre Eul care traieste, care da sfaturi, care da explicatii, care lumineaza intunericul. Poate am citit prea multe carti si m-a molipsit tonalitatea.
Am incercat sa scriu la persoana a 3-a, nu mi-a iesit. Scrisul e prea personal pentru mine, iar eu sunt o fiinta prea posesiva pentru a da viata mea altcuiva. Scriu pentru mine. Eu pentru Eu. Ma ajuta sa imi pun ordine in circuite, ma ajuta sa ma concentrez la ce consider eu ca ar fi important, ma face sa gandesc. De-aici si postarile lungi care in esenta sunt meditatii semi-profunde pe o tema-data, pe un subiect ce ma macina la un moment dat.
Eu si scrisul am devenit tovarasi de drum atunci cand celalalt Eu n-a mai putut face fata singur superficialitatii si s-a simtit coplesit de atata lumesc si material si scuze si stress si de toate. Prin scris evadez in lumea mea si nu incetez sa ma mir ca am curajul sa arat lumea mea lumii. Uneori mi se pare atat de bun-simt ceea ce scriu incat ma gandesc sa scriu o carte, toate cartile bune se bazeaza pe intamplari de bun-simt. Pe urma ma gandesc ca sunt doar aberatiile unei nebune si ma linistesc. Iar azi ma gandeam ca nu sunt aberatii, e modul meu de a percepe lumea lor si lumea mea, sunt niste framantari, unele mai superficiale, altele mai profunde, cred.
Cand scriu nu sunt niciodata sigura pe mine in opozitie cu momentele cand vorbesc. Cand scriu, sunt atat de goala in fata mea incat imi dau seama cat de fragila sunt de fapt. Cand scriu, am doar litere cu care ma joc dupa diferite tipare, cand vorbesc mai am si mimica, si gestica ce ma ajuta sa ma tin intreaga, sa fiu puternica. Cand vorbesc mi-e mai usor sa mint, chiar daca nu imi place s-o fac, decat in scris. Cand scriu, e ca si cum m-as minti pe mine, cum sa te minti pe tine insati?
Cand scriu nu vreau neaparat sa ajung la o concluzie, parca ma invart in cerc over and over si imi place, stiu ca trebuie sa ajung la o usa, ma indrept spre ea dar ma lungesc doar ca sa o inchid sau s-o deschid cat mai tarziu. Mie imi place drumul catre ceva, cred ca de-asta sunt un bun invins, nu fac isterii, nu dau cu pumnul in masa, cred ca de-asta imi place sa savurez sexul, mancarea, bautura, oamenii, viata, nu ma grabesc niciodata, nu-mi place sa alerg dupa autobuz, orice fac are o cale, o evolutie spre un punct si asta mi se pare provocatoare, interesanta si mai satisfacatoare decat destinatia insasi.
Scriu pentru ca imi place sa scriu, cu sau fara inteles, cu sau fara siguranta, cu sau fara profunzime, dar niciodata fara rost.

Partea frumoasa

Azi dimineata in timp ce incercam sa ma trezesc, nu reuseam sa imi scot din cap senzatia ca e 6 dimineata, ma uitam la ceas din 5 in 5 minute sa ma asigur ca intr-adevar e trecut de 8. Bine, recunosc, mai e un motiv pentru care ma uitam la ceas din 5 in 5 minute...sedinta de la 9. Groaznica dimineata, groaznic inceput de saptamana...prea liniste, prea gri.

Ma gandesc sa pornesc TV-ul si sa vad ce-mi prevede horoscopul, mai ales ca toate canalele dispun de tot felul de emisiuni matinale, care mai de care mai prost facute, in speranta ca o sa aud ceva frumos. Ceva care sa ma faca sa vreau sa ma mobilizez, ceva care sa ma faca sa vreau sa ies din casa pe frigul si norii de-afara, ceva care sa ma faca sa vreau sa merg la munca, ceva care sa ma faca sa ma abtin ori de cate ori imi vine sa o dau pe sefa mea cu capul de pereti, ceva care sa imi faca ziua.

Astazi Scorpionii vor avea parte de o zi plictisitoare...Great! E tot ce imi doream sa aud!

Ma mobilizez si plec. Nu apuc sa ajung la bureau ca ma suna al meu, urland la telefon, ca se sfarseste lumea. Gasim o solutie. Din nou liniste si gri.

Ajung la bureau si aflu cu suprindere ca sedinta de la 9 pentru care mi-am luat-o lunea trecuta ca am intarziat, s-a mutat la 12. Si eu care ma pregatisem sa infrunt uraganul, m-am dezumflat toata. Imi fac o cafea, ma pun la laptop. Din nou liniste si gri.

Sedinta de la 12. Aflu cu suprindere ca prezentarea la care lucrez avea si un deadline care nu mi s-a comunicat, dar ar fi trebuit sa imi dau seama. Era saptamana trecuta. Parca incepe sa fie un rosu inchis...nu pentru mult timp, se accepta ca nu sunt telepata si mi se spune sa o termin azi. Din nou liniste si gri.

Bine au zis astia la horoscop...booooooooring. N-aveam nici un chef, nici o tragere de inima, nici o motivatie sa termin prezentarea sau sa fac orice altceva decat sa culeg scoici. Suddenly mi se lumineaza ziua si dintr-o data imi gasesc motivul pentru care sa le fac pe toate: abia astept sa ajung acasa sa scriu pe blog.

Imi iau avant si ii dau drumul. La 5 imi dau seama ca vantul a fost totusi mai slabut decat ma asteptam si ca nu am terminat ce aveam de terminat si ca nu pot sa plec la 5.30 si se va sfarsi lumea. La 5.10 il anunt ca o sa intarzii. Se sfarseste lumea.

La 5.30 imi spun inca juma de ora si o sa fie bine. La 6 imi spun inca juma de ora si o sa fie bine. La 6.30 imi spun...baga-mi-as sosetele in tenisi eu plec. Pot sa termin nenorocita de prezentare si acasa, evident...dupa ce scriu pe blog.

In drum spre casa ma opresc sa iau tool-urile necesare scrisului: tigari, o cutie de suc si cioco. Ajung acasa, il deschid fericita pe Mikki, laptopul meu alb muscat, ma rog sa am conexiune wireless si intru pe blog.

Trag jaluzelele sa vad apusul, sa ma inspire, imi deschid tacticoasa cutia de Pepsi, desi eu nu beau de obicei Cola, Pepsi sau orice e carbogazos, imi aprind o tigara si ma uit la casuta alba in care eu ar trebui sa scriu toate chestiile alea misto pe care voiam sa le scriu. Din nou liniste si gri. Ma apuca frustrarea.

Si imi spun vreau sa vad acum doar partea frumoasa...si ma apuc de scris.

Scuze

Daca ajungi intr-un moment in care iti cauti scuze sa faci sau sa spui ceva, poate chiar cauti scuze pentru cineva sau pentru o situatie e clar ca nu e de bine. 

Ori te ascunzi dupa deget, ori ceea ce vrei sa faci sau spui e gresit ori tu ai gresit ori persoana respectiva a gresit. Oricum ar fi ceva nu se pupa si ar trebui sa incetezi sa cauti scuze si sa vezi lucrurile asa cum sunt. 

Daca nici cu tine insati nu poti fii sincera, atunci ai o problema de acceptare a realitatii. In loc sa cauti scuze, cauta problema ce te face sa cauti scuze si rezolv-o. Orice e mai bine decat sa traiesti in intuneric, iar mintindu-te, nu te respecti.

Respecta-te si ai curajul sa te privesti in ochi!

Impossible is nothing

Zilele astea tenisii mei m-au facut sa ajung la o concluzie interesanta. De-a lungul anilor intalnim diferiti oameni, cu unii pastram legaturile, ne apropiem de cativa, pe unii ii uitam si pe majoritatea ii ocolim. Ne triem "oamenii" in functie de cat de conectati ne simtim de ei, de nevoi si interese, de gradul de rudenie, de suferintele provocate. 

Cei mai importanti pentru noi sunt aceia cu care la un moment dat in viata am simtit o legatura, o chimie. Nu ma refer aici la chimie de natura fizica. Acesti oameni au fost alaturi de noi o perioada sau sunt inca alaturi de noi. O prietena avea o teorie interesanta cu oamenii care intra in viata ta pentru un motiv, pentru o perioada sau pentru toata viata. 

Vorbim de o legatura nevazuta, un feeling pe care il ai fata de cineva, ceva care iti spune ca persoana respectiva exista in viata ta cu un scop si astepti momentul in care acest feeling ti se va confirma intr-un fel sau altul. Uneori, de foarte putine uneori, dai peste oameni care iti trezesc un feeling negativ, nu ma refer la antipatie, ci pur si simplu o senzatie ca in vitor iti vor cauza un rau, un prejudiciu. Simti ca ceva nu e ok, simti ca se va intampla ceva si totusi continui legatura pentru ca uneori se poate ca acel om sa iti semene intr-atat de mult incat sa crezi ca sunteti suflete gemene. 

Acum multi ani am cunoscut o persoana care pentru cateva momente mi-a dat acest feeling negativ, dar am incercat sa il ignor. Poate pentru ca eram prea tanara, poate din bucuria ca am descoperit pe cineva care imi seamana atat de mult si care ma intelege. Cu trecerea anilor legatura noastra a devenit din ce in ce mai puternica, ajunsese intr-un punct in care as putea spune ca eram aproape dependente una de alta. Da, e vorba despre o femeie pe care eu o numesc fosta mea cea mai buna prietena. Am fost impreuna 10 ani, am crescut impreuna, am descoperit prima iubire impreuna, am suferit impreuna, am trecut prin crizele adolescentei impreuna, ne-am apucat de fumat impreuna, am facut multe lucruri impreuna. 

Totusi la sfarsitul fiecarei zile petrecute impreuna aveam o senzatie neplacuta in legatura cu ea, senzatie care de-a lungul timpului se acutiza pentru ca incepeam sa vad in ea ca intr-o carte deschisa si nu era doar persoana de la inceput, asemenea mie, care ma intelegea. Normal ca lumea din jurul meu imi tragea semnale de alarma, ai mei, alti prieteni, colegi, in sinea mea simteam ca au dreptate, dar imi era prea draga sa nu cred ca poate deveni un om mai bun. Si eu eram acolo sa ma asigur ca din ea va iesi un om, mintindu-ma constant ca e persoana mea si ca pot avea incredere in ea.

Intr-o zi, ironic prima zi sau printre primele zile ale anului 2006 a venit si momentul. Uitandu-ma in urma, au fost semne ce i-au anuntat sosirea iminenta, dar eu le-am ignorat. Si m-a lovit realitatea si mi-am jurat sa nu mai am incredere 100% in nimeni, niciodata. Ceva in mine s-a rupt si de-atunci privesc cu suspiciune pe toata lumea, oricat de apropiata e legatura, asteptandu-ma la orice din partea oricui. 

Si acum concluzia la care au ajuns tenisii: Impossible is nothing...in ambele sensuri. Iar eu mai adaug ca in zilele noastre nimic nu e ceea ce pare pentru ca oamenii se schimba de la o zi la alta si isi pierd cu usurinta coloana vertebrala in lupta pentru supravietuire, pentru o clipa de liniste, pentru un ragaz, pentru bani, pentru o stare de bine, pentru fericire, pentru ei.