Criza

Ma simt un strain in viata mea. Nu e vorba ca nu ma recunosc, ci faptul ca nu imi recunosc viata. Imi rasuna in cap versurile unei piese de-a lui Ombladon - "stii, nu esti ce-mi doream sa fii".

Ma uit in oglinda si fac o usoara analogie zicand "stii, viata noastra nu e cum imi doream sa fie".

Simt ca nu m-am pretuit destul, simt ca nu am facut cat as fi putut face si simt nevoia de schimbare.

Ca orice alt tip de criza, si criza de personalitate inseamna o perioada de agonie, de cautari, de conflicte interioare, de resemnari, de distrugeri, de filtrare a vietii noastre astfel incat doar ceea ce e solid, cu adevarat valoros va mai ramane.

Cu fiecare criza, ne modelam ca oameni, ne constientizam valoarea, ne revedem defectele si calitatile, ne recunoastem greselile, ne aducem aminte de lectiile din trecut si redevenim noi.

Unii pentru scurt timp, altii pentru un timp mai lung, depinde de cat mult ne iubim asa cum suntem.

Dar, in final, praful vietii superficiale ne va acoperi din nou, si noi vom uita de noi, din nou, vom ajunge in acelasi punct, din nou. Ciclul se repeta pana in ultima clipa a vietii noastre materiale si doar in fata mortii ne dam seama cu adevarat cine suntem.

Si atunci devenim esenta.