Despre scris

Am tot sperat de la ultima postare sa gasesc o intamplare, o poveste, un om, un obiect, in fine, un ceva despre care merita sa scriu, care m-a atins intr-un fel sau altul. Au trecut 8 zile si nu am gasit acel ceva, desi nu pot spune ca nu s-au intamplat lucruri intre timp.
Incerc sa imi dau seama daca nu am scris despre acele lucruri pentru ca nu m-au atins sau pentru ca nu le-am lasat sa ma atinga. Cautand posibile explicatii, mi-am dat seama de ce ma simt atat de dependenta de scris, indiferent de forma lui, clasica, pe hartie sau digitala cu ajutorul unei tastaturi, desi, recunosc, ultima varianta ma satisface mai mult...nu stiu de ce...parca da cuvintelor o oarecare putere prin simpla actiune de apasare a tastelor comparativ cu eleganta manuire a unui instrument de scris.
Atunci cand scriu, ma deschid, ma cunosc si recunosc, imi aduc aminte de mine. N-as putea sa scriu despre vietile altora, despre ce se mai intampla in lume sau despre ce locuri misto am vizitat daca nu au trezit ceva in mine, o emotie, nervi, o asemanare. Un prieten mi-a spus ca scriu calm si ordonat, parca as fi tot eu, dar mai profunda si serioasa. M-a pus pe ganduri...iar gandurile vin si pleaca mai repede decat se pot rosti, de obicei. Dar eu gandesc rar, apasat, cu un timbru jos, de parca toata intelepciunea neuronilor afumati de 10 ani de tigari a ajuns la o varsta venerabila. O fi poate asa in cazul ardelenilor...btw, eu sunt din Ardeal... o fi pentru ca redau doar concluziile, nu rationamentul si atunci e normal sa fie asa? o fi sau n-o fi?
Scrisul ma elibereaza, uneori mi se pare ca eu insami descopar lucruri interesante cand citesc ce-am scris, de parca nu le-am scris cu aceiasi ochi cu care le citesc. De parca ar exista o dedublare a eu-lui: Eul care scrie despre Eul care traieste, care da sfaturi, care da explicatii, care lumineaza intunericul. Poate am citit prea multe carti si m-a molipsit tonalitatea.
Am incercat sa scriu la persoana a 3-a, nu mi-a iesit. Scrisul e prea personal pentru mine, iar eu sunt o fiinta prea posesiva pentru a da viata mea altcuiva. Scriu pentru mine. Eu pentru Eu. Ma ajuta sa imi pun ordine in circuite, ma ajuta sa ma concentrez la ce consider eu ca ar fi important, ma face sa gandesc. De-aici si postarile lungi care in esenta sunt meditatii semi-profunde pe o tema-data, pe un subiect ce ma macina la un moment dat.
Eu si scrisul am devenit tovarasi de drum atunci cand celalalt Eu n-a mai putut face fata singur superficialitatii si s-a simtit coplesit de atata lumesc si material si scuze si stress si de toate. Prin scris evadez in lumea mea si nu incetez sa ma mir ca am curajul sa arat lumea mea lumii. Uneori mi se pare atat de bun-simt ceea ce scriu incat ma gandesc sa scriu o carte, toate cartile bune se bazeaza pe intamplari de bun-simt. Pe urma ma gandesc ca sunt doar aberatiile unei nebune si ma linistesc. Iar azi ma gandeam ca nu sunt aberatii, e modul meu de a percepe lumea lor si lumea mea, sunt niste framantari, unele mai superficiale, altele mai profunde, cred.
Cand scriu nu sunt niciodata sigura pe mine in opozitie cu momentele cand vorbesc. Cand scriu, sunt atat de goala in fata mea incat imi dau seama cat de fragila sunt de fapt. Cand scriu, am doar litere cu care ma joc dupa diferite tipare, cand vorbesc mai am si mimica, si gestica ce ma ajuta sa ma tin intreaga, sa fiu puternica. Cand vorbesc mi-e mai usor sa mint, chiar daca nu imi place s-o fac, decat in scris. Cand scriu, e ca si cum m-as minti pe mine, cum sa te minti pe tine insati?
Cand scriu nu vreau neaparat sa ajung la o concluzie, parca ma invart in cerc over and over si imi place, stiu ca trebuie sa ajung la o usa, ma indrept spre ea dar ma lungesc doar ca sa o inchid sau s-o deschid cat mai tarziu. Mie imi place drumul catre ceva, cred ca de-asta sunt un bun invins, nu fac isterii, nu dau cu pumnul in masa, cred ca de-asta imi place sa savurez sexul, mancarea, bautura, oamenii, viata, nu ma grabesc niciodata, nu-mi place sa alerg dupa autobuz, orice fac are o cale, o evolutie spre un punct si asta mi se pare provocatoare, interesanta si mai satisfacatoare decat destinatia insasi.
Scriu pentru ca imi place sa scriu, cu sau fara inteles, cu sau fara siguranta, cu sau fara profunzime, dar niciodata fara rost.