Conexiuni

Ieri, in timp ce cautam neshte "pese" pentru colectia mea auditiva, am dat peste una old school, ce-mi aducea aminte de copilaria mea. Mi-a adus aminte de 2 prieteni dragi, frate si sora, care au fost in viata pentru cativa ani, vreo 4 ca sa fiu mai exacta. Am avut mult timp lately sa ma gandesc la toti oamenii si toate experientele ce mi-au marcat viata si era inevitabil sa nu ajung si la ei la un moment dat.

El e cel care m-a invatat sa folosesc calculatorul, sa ma dau pe skateboard, sa joc biliard, sa ma dau pe bicicleta (lectie neterminata de altfel pentru ca ajunsem in faza in care tb sa merg singura, bicicleta era un Mountain Bike nou-nout adus din Nemtia, iar eu cam zgariam masinile cu ea), sa joc tenis si poker si sa fiu foarte pretentioasa cu cei de sexul opus. Ea a fost ca o sora mai mica, genul acela de prietena cum vezi in filmele americane cu care "filozofezi" despre sensul vietii si al lucrurilor si impreuna cu care descoperi lumea.

Am ajuns la concluzia ca au fost singurii oameni ne-rautaciosi din viata mea, ne-invidiosi, fara glume proaste, empatici, creativi, cu foarte mult bun simt si rotite cerebrale bine unse, singurii care nu m-am dezamagit sau suparat vreodata, de la care in final am invatat un alt mod de a aborda viata si care doar prin felul lor de a fi au contribuit la progresul meu ca fiinta.

Si totusi...relatia noastra s-a rupt o data cu mutarea lor si transformarea noastra in mini-adulti (asa imi place mie sa le spun adolescentilor). Asa ca aseara "regina internetului", cum m-a etichetat o fosta colega, s-a pus pe treaba si a facut research pe toate canalele sociale si evident, pe "gugle" in cautarea timpului pierdut. I-am gasit.

Si ma intreb...oare mai avem ceva in comun in afara trecut? Oare putem reinnoi legatura din trecut? Oare poti redeveni apropiat de cineva de care te-ai indepartat cu sau fara vointa? Conteaza experienta anterioara sau va prima constanta prezentului? E mai important ceea ce ne uneste sau ceea ce ne desparte? Ratiune sau simtire?

Criza

Ma simt un strain in viata mea. Nu e vorba ca nu ma recunosc, ci faptul ca nu imi recunosc viata. Imi rasuna in cap versurile unei piese de-a lui Ombladon - "stii, nu esti ce-mi doream sa fii".

Ma uit in oglinda si fac o usoara analogie zicand "stii, viata noastra nu e cum imi doream sa fie".

Simt ca nu m-am pretuit destul, simt ca nu am facut cat as fi putut face si simt nevoia de schimbare.

Ca orice alt tip de criza, si criza de personalitate inseamna o perioada de agonie, de cautari, de conflicte interioare, de resemnari, de distrugeri, de filtrare a vietii noastre astfel incat doar ceea ce e solid, cu adevarat valoros va mai ramane.

Cu fiecare criza, ne modelam ca oameni, ne constientizam valoarea, ne revedem defectele si calitatile, ne recunoastem greselile, ne aducem aminte de lectiile din trecut si redevenim noi.

Unii pentru scurt timp, altii pentru un timp mai lung, depinde de cat mult ne iubim asa cum suntem.

Dar, in final, praful vietii superficiale ne va acoperi din nou, si noi vom uita de noi, din nou, vom ajunge in acelasi punct, din nou. Ciclul se repeta pana in ultima clipa a vietii noastre materiale si doar in fata mortii ne dam seama cu adevarat cine suntem.

Si atunci devenim esenta.

27

Pentru ca se apropie ziua mea si trebuie sa ma gandesc la ce imi doresc, am facut o lista cu lucruri care m-ar face sa sar in sus de bucurie:

1. un buchet maaaaare de cale, my favorite flowers ever


2. unul, doua sau toate titlurile de mai jos pentru ca una din pasiunile mele este brandingul



3. aceasta mirifica pereche de UGG, pentru ca sunt turcoaz si pufosi

4. o pereche de patine noi, pentru ca vine iarna si mie imi place sa patinez



5. parfumul meu preferat sau unul din cele apreciate de mine, one can never have enough perfumes




6. un superb Samoed - pe care mi-l iau singura dupa ce se va naste, la anul adik, in primavara, dar va arata aproximativ ca cel din imagine


7. Audi A3 rosu



8. casa in padurea Baneasa




Nu sunt chiar asa de pretentioasa, nu-i asa?

Urban groove

Lookin at, lookin at, lookin at me,
Look at that, looking how they lookin at me




Get 'em all, get 'em all, pack it all up
Stack up your funds like a million bucks
Across the pond, they all know us
International... whoaaaa
Driving my car to a foreign place
Lookin at me, now they know my face
We want it all now, we got it all, yes
Look At That, Look at how they lookin at us

Wale feat. Lady Gaga - Chillin...listen it, listen it, listen looking at it :)

Open up your plans and damn you're free

Motto-ul meu zilele astea, inspirat de Jason Mraz.


I won't hesitate no more, it cannot wait, I'm sure, there is no need to complicate, our time is short, this is our faith, I'm yours.

Thank you, Jason! :)

Despre scris

Am tot sperat de la ultima postare sa gasesc o intamplare, o poveste, un om, un obiect, in fine, un ceva despre care merita sa scriu, care m-a atins intr-un fel sau altul. Au trecut 8 zile si nu am gasit acel ceva, desi nu pot spune ca nu s-au intamplat lucruri intre timp.
Incerc sa imi dau seama daca nu am scris despre acele lucruri pentru ca nu m-au atins sau pentru ca nu le-am lasat sa ma atinga. Cautand posibile explicatii, mi-am dat seama de ce ma simt atat de dependenta de scris, indiferent de forma lui, clasica, pe hartie sau digitala cu ajutorul unei tastaturi, desi, recunosc, ultima varianta ma satisface mai mult...nu stiu de ce...parca da cuvintelor o oarecare putere prin simpla actiune de apasare a tastelor comparativ cu eleganta manuire a unui instrument de scris.
Atunci cand scriu, ma deschid, ma cunosc si recunosc, imi aduc aminte de mine. N-as putea sa scriu despre vietile altora, despre ce se mai intampla in lume sau despre ce locuri misto am vizitat daca nu au trezit ceva in mine, o emotie, nervi, o asemanare. Un prieten mi-a spus ca scriu calm si ordonat, parca as fi tot eu, dar mai profunda si serioasa. M-a pus pe ganduri...iar gandurile vin si pleaca mai repede decat se pot rosti, de obicei. Dar eu gandesc rar, apasat, cu un timbru jos, de parca toata intelepciunea neuronilor afumati de 10 ani de tigari a ajuns la o varsta venerabila. O fi poate asa in cazul ardelenilor...btw, eu sunt din Ardeal... o fi pentru ca redau doar concluziile, nu rationamentul si atunci e normal sa fie asa? o fi sau n-o fi?
Scrisul ma elibereaza, uneori mi se pare ca eu insami descopar lucruri interesante cand citesc ce-am scris, de parca nu le-am scris cu aceiasi ochi cu care le citesc. De parca ar exista o dedublare a eu-lui: Eul care scrie despre Eul care traieste, care da sfaturi, care da explicatii, care lumineaza intunericul. Poate am citit prea multe carti si m-a molipsit tonalitatea.
Am incercat sa scriu la persoana a 3-a, nu mi-a iesit. Scrisul e prea personal pentru mine, iar eu sunt o fiinta prea posesiva pentru a da viata mea altcuiva. Scriu pentru mine. Eu pentru Eu. Ma ajuta sa imi pun ordine in circuite, ma ajuta sa ma concentrez la ce consider eu ca ar fi important, ma face sa gandesc. De-aici si postarile lungi care in esenta sunt meditatii semi-profunde pe o tema-data, pe un subiect ce ma macina la un moment dat.
Eu si scrisul am devenit tovarasi de drum atunci cand celalalt Eu n-a mai putut face fata singur superficialitatii si s-a simtit coplesit de atata lumesc si material si scuze si stress si de toate. Prin scris evadez in lumea mea si nu incetez sa ma mir ca am curajul sa arat lumea mea lumii. Uneori mi se pare atat de bun-simt ceea ce scriu incat ma gandesc sa scriu o carte, toate cartile bune se bazeaza pe intamplari de bun-simt. Pe urma ma gandesc ca sunt doar aberatiile unei nebune si ma linistesc. Iar azi ma gandeam ca nu sunt aberatii, e modul meu de a percepe lumea lor si lumea mea, sunt niste framantari, unele mai superficiale, altele mai profunde, cred.
Cand scriu nu sunt niciodata sigura pe mine in opozitie cu momentele cand vorbesc. Cand scriu, sunt atat de goala in fata mea incat imi dau seama cat de fragila sunt de fapt. Cand scriu, am doar litere cu care ma joc dupa diferite tipare, cand vorbesc mai am si mimica, si gestica ce ma ajuta sa ma tin intreaga, sa fiu puternica. Cand vorbesc mi-e mai usor sa mint, chiar daca nu imi place s-o fac, decat in scris. Cand scriu, e ca si cum m-as minti pe mine, cum sa te minti pe tine insati?
Cand scriu nu vreau neaparat sa ajung la o concluzie, parca ma invart in cerc over and over si imi place, stiu ca trebuie sa ajung la o usa, ma indrept spre ea dar ma lungesc doar ca sa o inchid sau s-o deschid cat mai tarziu. Mie imi place drumul catre ceva, cred ca de-asta sunt un bun invins, nu fac isterii, nu dau cu pumnul in masa, cred ca de-asta imi place sa savurez sexul, mancarea, bautura, oamenii, viata, nu ma grabesc niciodata, nu-mi place sa alerg dupa autobuz, orice fac are o cale, o evolutie spre un punct si asta mi se pare provocatoare, interesanta si mai satisfacatoare decat destinatia insasi.
Scriu pentru ca imi place sa scriu, cu sau fara inteles, cu sau fara siguranta, cu sau fara profunzime, dar niciodata fara rost.

Partea frumoasa

Azi dimineata in timp ce incercam sa ma trezesc, nu reuseam sa imi scot din cap senzatia ca e 6 dimineata, ma uitam la ceas din 5 in 5 minute sa ma asigur ca intr-adevar e trecut de 8. Bine, recunosc, mai e un motiv pentru care ma uitam la ceas din 5 in 5 minute...sedinta de la 9. Groaznica dimineata, groaznic inceput de saptamana...prea liniste, prea gri.

Ma gandesc sa pornesc TV-ul si sa vad ce-mi prevede horoscopul, mai ales ca toate canalele dispun de tot felul de emisiuni matinale, care mai de care mai prost facute, in speranta ca o sa aud ceva frumos. Ceva care sa ma faca sa vreau sa ma mobilizez, ceva care sa ma faca sa vreau sa ies din casa pe frigul si norii de-afara, ceva care sa ma faca sa vreau sa merg la munca, ceva care sa ma faca sa ma abtin ori de cate ori imi vine sa o dau pe sefa mea cu capul de pereti, ceva care sa imi faca ziua.

Astazi Scorpionii vor avea parte de o zi plictisitoare...Great! E tot ce imi doream sa aud!

Ma mobilizez si plec. Nu apuc sa ajung la bureau ca ma suna al meu, urland la telefon, ca se sfarseste lumea. Gasim o solutie. Din nou liniste si gri.

Ajung la bureau si aflu cu suprindere ca sedinta de la 9 pentru care mi-am luat-o lunea trecuta ca am intarziat, s-a mutat la 12. Si eu care ma pregatisem sa infrunt uraganul, m-am dezumflat toata. Imi fac o cafea, ma pun la laptop. Din nou liniste si gri.

Sedinta de la 12. Aflu cu suprindere ca prezentarea la care lucrez avea si un deadline care nu mi s-a comunicat, dar ar fi trebuit sa imi dau seama. Era saptamana trecuta. Parca incepe sa fie un rosu inchis...nu pentru mult timp, se accepta ca nu sunt telepata si mi se spune sa o termin azi. Din nou liniste si gri.

Bine au zis astia la horoscop...booooooooring. N-aveam nici un chef, nici o tragere de inima, nici o motivatie sa termin prezentarea sau sa fac orice altceva decat sa culeg scoici. Suddenly mi se lumineaza ziua si dintr-o data imi gasesc motivul pentru care sa le fac pe toate: abia astept sa ajung acasa sa scriu pe blog.

Imi iau avant si ii dau drumul. La 5 imi dau seama ca vantul a fost totusi mai slabut decat ma asteptam si ca nu am terminat ce aveam de terminat si ca nu pot sa plec la 5.30 si se va sfarsi lumea. La 5.10 il anunt ca o sa intarzii. Se sfarseste lumea.

La 5.30 imi spun inca juma de ora si o sa fie bine. La 6 imi spun inca juma de ora si o sa fie bine. La 6.30 imi spun...baga-mi-as sosetele in tenisi eu plec. Pot sa termin nenorocita de prezentare si acasa, evident...dupa ce scriu pe blog.

In drum spre casa ma opresc sa iau tool-urile necesare scrisului: tigari, o cutie de suc si cioco. Ajung acasa, il deschid fericita pe Mikki, laptopul meu alb muscat, ma rog sa am conexiune wireless si intru pe blog.

Trag jaluzelele sa vad apusul, sa ma inspire, imi deschid tacticoasa cutia de Pepsi, desi eu nu beau de obicei Cola, Pepsi sau orice e carbogazos, imi aprind o tigara si ma uit la casuta alba in care eu ar trebui sa scriu toate chestiile alea misto pe care voiam sa le scriu. Din nou liniste si gri. Ma apuca frustrarea.

Si imi spun vreau sa vad acum doar partea frumoasa...si ma apuc de scris.